PEISAJE DE CARTE POSTALA

La nord-est de Bucuresti, pe cursul unui fir de apa subtire (valea raului Cociovalistea) care alimenteaza o serie de iazuri mici - Saftica, Balotesti, Caciulati, Moara Vlasiei - se deschide un lac formidabil, mai mare decat toate celelalte la un loc: Caldarusani. E un lac natural cu sute de ani vechime, asezat intre paduri. Are o forma ramificata, cu doua brate care imbraca o manastire si un canal lung, serpuit, care face legatura intre intinsuri de proportii. Dintr-un capat in celalalt, lungimea lacului trece de 5km, in linie dreapta, iar latimea depaseste 1,2km in unele zone. Dar astea sunt cifre fara semnificatie. Atmosfera locului e dincolo de cuvinte si fotografii.

Caldarusani e un lac care surprinde prin peisaj. Pe relieful plat, de campie, din jurul Bucurestilor, unde lacurile sunt adesea ligheane cu apa pe fundul unor vai aride sau acumulari imense create pe vatra unor sate de oameni napastuiti, peisajul e rareori un spectacol. Ca pescar, speri sa gasesti macar maluri impodobite cu cortine de stuf si cate un copac pe care sa ti se odihneasca privirea. Caldarusani e cum nu se poate mai diferit. Teritoriul lui aduna laolalta perspective ample de ape libere, intinderi de plaur, insule de cocioc plutitoare, maluri inalte ca niste faleze verzi, o padure batrana, decupata din Codrii Vlasiei, ai carui arbori coboara pana la apa si, nu in ultimul rand, reperul istoric al manastirii cu acelasi nume, ridicate la 1637 de Matei Basarab pe o peninsula inconjurata de lac din trei parti. Lacul e vechi, foarte vechi.

Pana in urma cu 30 de ani, in jumatatea de est a lacului se putea gasi o micro-delta, formata din vaste suprafete de plaur (zeci de hectare, daca nu mai bine de o suta), in interiorul caruia existau canale si ochiuri de apa ascunse. Bogatia de peste a locurilor era fantastica. Aceste ochiuri, la care se ajungea pe carari intortocheate, adesea mascate de stuf, dadeau baltii un aer de mare secret si erau preferate de pescarii cu experienta, pe urmele carora se mai tineau si incepatorii. A pescui de la mal era un semn de diletantism, rezervat celor care nu cunosteau balta. Initiatii intrau in stuf si se orientau in labirintul de poteci bifurcate, catre deschiderile din plaur, care puteau fi minuscule, dar productive (am vazut sute de kilograme de caras si platica prinse in ochiuri cat o copca mai rasarita), sau atat de mari incat sa te plimbi cu barca pe ele. Aproape ca nu era specie de apa dulce care sa nu se fi gasit acolo din abundenta, de la crap, somn, biban, platica, salau sau stiuca si pana la caracuda sau lin. Mi-am petrecut multi ani vacanta de vara intr-o casa pe malul lacului, batand coclaurii cu un snop de undite de trestie in spate, si mergeam pe potecile inselatoare de plaur mai usor decat merg astazi pe strada. Scoala primara de pescuit am absolvit-o aici, pe cocioc.