M-am îndrăgostit de lacul dumneavoastră, îi spun domnului administrator, pe fundalul meu cerebral din ce în ce mai lipsit de răbdare. Aveți și crap? Pufni în ras. Ce fir ai pe mulinete? 0.30. Schimbă-l, când apa e lină, caut un punct mai înalt și îi privesc cum despică pelicula apei cu dorsalele. Nu știu cât sunt de mari, 10-15-20, nu am idee, nimeni nu i-a prins. M-am așezat pe un scaun, îmi slăbiseră genunchii. Când mă primiți la un pescuit? Când vrei, lacul încă nu e deschis, vei fi singur, ai loc să te desfășori. Nu uita să îți schimbi firul, îmi spuse, când roțile mașinii scrâșneau deasupra pietrișului. Am schimbat firul, cu mâinile tremurânde și, cu câteva kilograme de semințe și boiliesuri, înaintam amenințător înspre un incipient sindrom oneroid. După câteva ore obosisem, ciortanii pirania devorau tot, inclusiv bilele. Bun, îi spun salciei din dreapta mea, data viitoare schimbăm strategia, altfel nu am nicio șansă de a mă întâlni cu nevrozele mele solzoase și corpolente. Nu mi-ați spus că ați înălțat o barieră de ciortani, îi reproșez ludic domnului administrator. Data viitoare vreau treizeci de kilograme din trei pești, nu din zece. Trebuie să stai mai mult. Știu, voi fi pregătit. Internetul avea iz de furtună tropicală în Moldova sudică. Mă voi furișa printre nori, până ce se va lăsa seara, îmi propun. Domnule administrator, mă duc acolo, la două sute de metri de indexul meu întins, în golful sudic, simt că îmi vorbește. Apa albastră înnoda rădăcinile stufului și crengile unor arbori pe care eu nu îi cunosc. Arată îmbietor. Ridic găleata cu pelete mari și bile, mă furișez anglo-saxonic prin spatele copacilor și arunc rațional nadă. Plasez o montură lângă malul speranțelor mele, iar alta pe apă ceva mai adâncă, din curiozitate. Cobra mi-a împrăștiat dezordonat pe vad câteva bile. Așteptarea începe, soarele arde, umbrela nu e destul de mare iar eu mă obișnuiesc că ziua aceasta va trebui să gândesc în șoaptă, fiindcă pescuiesc aproape. Lanseta din stânga pleacă, dumnezeule, nu iar, nu vă vreau pe voi, chiar dacă voi mă vreți. Un ciortan poposește în minciog, primul după două ore de așteptare. Dar locul trăia, mustea a solzi înfometați, doar îi vedeam cum se rostogolesc la suprafață. Și-apoi nimic, liniște, nicio săritură. Paranoia se instalase, parcă prea săreau cu ochii înspre mine, rațiunea mea dispăruse în adâncuri, odată cu peștii. O oră trece, swingerul din stânga se ridică, tamburul eliberează fir, eu alerg disperat înspre lansetă. Mă lupt, se luptă, pare mai mare, după zece minute îl văd prin albastru, la zece metri de mal și de minciogul izbăvirilor mele. Nu îmi amintesc exact următoarele minute, doar acul cântarului scârțâind la 9,5. Respirare sacadată, fotografie și eliberare. Păreai mai mică, muză, acum pleacă. Encore une fois. Și au venit ciortanii, atât de mulți încât se dizolvau unul în celălalt. Lanseta din dreapta stătea în tăcere plenară. Tu nu funcționezi, îi zic indignat. Schimb montura, fac un mic snowman și o arunc rahitic la circa cinci metri de copacul cel lăudat. Aud pași grăbiți, da, s-a întâmplat ceva, domnule administrator? Își trăgea respirația cu greu. L-ai...l-ai...văzut? Ce să văd? Era...în mijlocul lacului...doi...doi metri avea somnul. Ăsta mi-a mâncat toate rațele. De ce nu dai după el? Mă uit la balistele de 3,5, mă întorc către el. Din precauție. Dacă îl prinzi îți dau o sticlă de whiskey, o am la rece. Dar...dar...nu am cu ce. Data viitoare. Lanseta din dreapta se îndoaie, senzorul urlă, am înțepat, dar nu i-a păsat, zece, douăzeci, treizeci de metri deșirați violent. Dacă și tu ești ciortan, ne supărăm. După cinci-zece minute apare din adâncul de la picioarele mele încă o oglindă ce-mi reflecta zâmbetul mulțumit. Tu pari mai mic și, da, ai doar opt kilograme. Zâmbește la cameră și întoarce-te.
Iarăși ciortani, prea mulți, mă lasă brațele, plecați. Gesticulez nebunește înspre ceva și începe ploaia. Împachetez și zâmbesc, împachetez.
p.s.: putin ajutor cu fotografiile ar fi binevenit, au undeva peste 7mb fiecare
|