Îmi propun un drum prin memorie, într-un timp în care ceasurile ticăiau altfel, iar weekendurile începeau invariabil cu un drum de trei ore alături de tatăl meu până în zona protejată a luncii Prutului, la granița dintre Galați și Vaslui. Complexul de lacuri purta numele de Mața Rădeanu, dar noi îi spuneam Vădeni, după numele satului ce îi bătea la poarta de fier. Fusese o fermă piscicolă înainte de 1989, cu producții impresionante de pește. Viața micului sat se rotea în jurul ei, aproape toți sătenii fiind angajați ai fermei, iar cei ce nu munceau aici erau socotiți leneșii așezării. Mi-am păstrat câteva amintiri cu mine minunându-mă la acoperișurile din stuf ce acopereau casele joase, niciodată vopsite complet. Sătenii ne-au primit în viața lor, dându-ne din puținul lor și neașteptând nimic în schimb.
Lacurile mi se păreau imense, cu întinderi de stuf nesfârșite și mereu ținându-și monștrii ascunși, departe de putințele mele de copil. Acum numele lor au căpătat sens, 88 și 42, după dimensiunile lor, pe care nu le-am cuprins niciodată, și lacul cel mare, Mața, în care bancurile de crapi aveau loc să-și dezmorțească înotul. Pescuitul era unul simplu, cu momitor. Mi-l amintesc pe tata intrând în apă 30 de metri, ca să arunce mai departe și, la întoarcere, plângându-se de tăieturile din talpă pe care scoicile i le lăsau. Când pescuiam în balta Mața ciortanii nu se sfiau să tragă la toate lansetele deodată, iar noi trebuia sa facem alegerea fatidică a peștelui pe care îl scoteam, fiindcă nu puteam să le mânuim pe toate. Erau cam toți la fel, frați de 2-3 kg, iar cei pe care-i simțeam mai mari scăpau, cumva, de fiecare dată.
Apoi ne-am mutat pe un dig între două lacuri, capitonate cu stuf și sălcii. Începuse să mi se demitizeze copilăria, ieșit fiind din lentoarea fascinației infantile. Căldura greoaie a verilor ne zgândărea, ziua stăteam ascunși sub sălcii, doar ca să cădem pradă țânțarilor, iar noaptea priveam curioși și puțin temători la șacalii ce se furișau până în tabăra noastră. Mistreții erau constanta întunericului, scotocind și forfotind în stuf. Deja îl cunoșteam pe Nea Zamfirel de câțiva ani, era ghidul nostru, sprinten și neîmbătrânit, cu vorba lui rapidă și zâmbetul continuu. El era satul pentru mine, ne primise în lumea lui în care căruțele erau mai bune decât mașinile și fericirea înseamnă să stai desculț în iarbă. A doua zi a fiecărei excursii venea la prânz cu câțiva pești și un ceaun și ne gătea pe malul lacului borș de pește, pe care noi, orășenii, îl devoram în tăcere.
M-am întors acolo după mulți ani, acum pescar și nu doar venit la pescuit. Cu cinismul meu am încercat să perforez pojghița misterioasă a pescuitului aici, să-l aduc în prezent, să-l supun. Devenisem un biet intrus, cu senzori și CSL, un nepotrivit anacronic. Greșeam când îmi puneam întrebări despre prezentarea monturii și strategii de nădire. Vădeniul nu trebuia chestionat, ci lăsat necunoscut și întâmplător, un haos frumos și sălbatic. Am prins pește mult și mai mare decât de obicei, m-au speriat novacii uriași și am atras surprinderea lui Nea Zamfirel când i-am arătat că acum eliberez peștii. N-aveam să mai văd tărâmul în care eu copil priveam în tăcere liniște plutele și bambinele portocalii. Nu am mai mers acolo de-atunci, aș fi distrus și ce a mai rămas din templul timpului trecut, chiar dacă tot ce a mai rămas acum sunt doar ruine.
| Fişiere ataşate: |
|
DSC_2682 (400x266).jpg [ 134.69 KiB | Vizualizat de 5970 ori ] |
|
DSC_2576 (400x266).jpg [ 108.27 KiB | Vizualizat de 5970 ori ] |
|
DSC_2544 (400x266).jpg [ 106.66 KiB | Vizualizat de 5970 ori ] |